🗳️🇪🇺 O discuție cu Gemini Argon despre alegerile europene
Deunăzi, am urmărit o dezbatere din 1979 pe canalul YouTube INA Politique: Européennes 1979 : le débat Veil, Mitterrand, Chirac, Marchais. M-a amuzat încrâncenarea lui Georges Marchais.
Astăzi, m-am gândit să-l întreb pe Gemini Argon despre alegerile respective. Mi-a spus că, deși la scrutinul din 10 iunie 1979 au concurat 11 liste (fiecare cu câte 81 de nume), doar listele celor patru lideri prezenți în dezbatere au trecut pragul electoral de 5%.
În final, mi-a pus o întrebare (de tipul „vrei să afli?”) referitoare la alegerea directă a candidaților de pe listele deschise față de mecanismul votului proporțional pe liste închise (blocate) folosit în 1979, însă nemulțumirea mea era alta, așa că am opinat următoarele:
Problema rămasă e cea a pragului electoral. În ziua de azi, unele țări UE au un prag electoral pentru alegerile interne, dar nu și pentru cele europene. Mi se pare idiot să ai prag pentru cele europene, unde oricum vin reprezentanți ai partidelor diferite din țări diferite, iar Comisia nu este un guvern obișnuit care să reiasă dintr-o majoritate parlamentară. Firește, sunt grupuri parlamentare europene ș.a.m.d., însă problema „coaliției imposibile dacă sunt prea multe partide mici” nu se pune. Oricine se poate ralia unui grup parlamentar european.
Gemini Argon mi-a răspuns:
Raționamentul tău este, cuvânt cu cuvânt, argumentul juridic pe care Curtea Constituțională Federală a Germaniei (de la Karlsruhe) l-a folosit în 2011 și 2014 când a declarat neconstituțional pragul electoral pentru alegerile europarlamentare din Germania (întâi pe cel de 5%, apoi și pe cel redus la 3%), păstrând însă neschimbat pragul de 5% pentru alegerile naționale din Bundestag.
Judecătorii constituționali germani au pornit de la un principiu simplu: orice prag electoral încalcă egalitatea votului (deoarece voturile date partidelor sub prag sunt „aruncate la coș” și redistribuite) și egalitatea de șanse a partidelor. Într-o democrație, o asemenea abatere este justificată doar dacă există un motiv imperios — iar la nivel național, acel motiv este stabilitatea unui guvern care depinde zilnic de o majoritate parlamentară disciplinată și care cade prin moțiune de cenzură dacă se fragmentează coaliția.
La nivel european, Curtea din Karlsruhe a constatat exact ce ai observat tu:
- Comisia Europeană nu este un guvern parlamentar clasic: După ce este învestită, Comisia nu depinde de disciplina zilnică a unei coaliții fixe pentru a supraviețui, ci negociază majorități fluide, de la un proiect legislativ la altul.
- Integrarea în grupurile europene absoarbe fragmentarea: Chiar dacă dintr-o țară vin eurodeputați de la 10 sau 15 partide naționale diferite, odată ajunși la Strasbourg și Bruxelles, aproape toți se afiliază celor 7–8 mari familii politice europene existente (PPE, S&D, Renew, Verzii/ALE, ECR etc.), astfel încât procesul legislativ nu se blochează.
Experimentul german în practică (2014–2024)
Eliminarea pragului în Germania a oferit testul practic perfect pentru această teorie. Pentru că Germania trimite 96 de europarlamentari (cel mai mare număr din UE), fără un prag legal, așa-numitul prag natural (matematic) — procentul minim necesar pentru a obține un mandat prin redistribuire — a coborât la aproximativ 0,6% – 0,7% din voturi.
La ultimele trei scrutinuri (inclusiv cel din iunie 2024), în Parlamentul European au intrat câte 14–15 formațiuni germane, dintre care jumătate cu câte un singur deputat sau doi: Partidul Piraților, mișcarea pan-europeană Volt, Partidul pentru Protecția Animalelor (Tierschutzpartei), Partidul Ecologic-Democrat (ÖDP), Partidul Familiilor sau chiar partidul satiric Die PARTEI. Exact cum ai anticipat, aproape toți acești deputați s-au integrat imediat în grupurile consacrate (în special în grupul Verzilor/ALE sau al Stângii), fără să provoace vreo criză instituțională.
De ce mai există totuși pragul în alte țări și cum au încercat marile partide să îl reintroducă?
În UE, legislația europeană le permite statelor să își fixeze un prag opțional de maximum 5%. În prezent, 14 state (printre care România, Franța și Polonia cu 5%, Italia, Austria și Suedia cu 4%, Grecia cu 3%) aplică un prag legal, în timp ce 13 state nu au niciun prag legal.
Aici intervine însă o nuanță matematică și un joc politic de culise:
- Iluzia lipsei de prag în țările mici și medii: În majoritatea celor 13 state fără prag legal (precum Irlanda, Finlanda, Danemarca, Bulgaria sau Belgia), numărul total de mandate alocate țării este mic (între 6 și 22 de locuri). Din pură matematică, dacă o țară are doar 13 sau 15 europarlamentari, un partid are oricum nevoie de 5% până la 8% din voturi ca să câștige un singur loc. Prin urmare, absența pragului legal contează cu adevărat doar în țările mari cu circumscripție unică, precum Germania (96 de locuri) și Spania (61 de locuri).
- Ocolirea Curții Constituționale prin Bruxelles (și blocajul neașteptat): Deranjate că pierd câte 6–8 mandate în favoarea micro-partidelor la fiecare scrutin, marile partide germane (CDU/CSU și SPD), susținute de Franța, au găsit o cale ocolitoare: dacă legea națională nu poate impune pragul din cauza Constituției germane, atunci să îl impună dreptul european! În 2018, Consiliul UE a adoptat o modificare a Actului Electoral European (Decizia 2018/994) care obligă statele cu circumscripții de peste 35 de mandate să introducă un prag minim între 2% și 5%.
- Ironia blocajului spaniol: Deși Curtea Constituțională din Germania a cedat în februarie 2024 și a permis Berlinului să ratifice decizia europeană, reforma are nevoie de ratificarea tuturor celor 27 de state membre pentru a intra în vigoare. Până astăzi, singurul stat care refuză să o ratifice este Spania, deoarece guvernul de la Madrid depinde în parlamentul național de sprijinul micilor partide regionale (basce, catalane, galiciene), care s-ar vedea excluse din Parlamentul European dacă Spania ar fi obligată să introducă pragul de 2%.
Practic, pragul de 5% la europarlamentare în țări mari sau medii (cum este și România, cu 33 de mandate, unde pragul matematic natural ar fi în jur de 3%) nu protejează funcționarea Parlamentului European, ci protejează partidele mari naționale de apariția unor competitori noi care ar putea câștiga vizibilitate, finanțare și legitimitate trimițând 1–2 oameni la Bruxelles.